Iarna

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

18. Iarna 

Dulci mai erau vremurile când colindam casele oamenilor din sat cu Sorcova, Pluguşorul, Capra sau Chiriţa (citiţi de vă minunaţi, la capătul poveştii*), cu băşica porcului şi o tobă strunjită la uzina din Paşcani. Pe cap, mama îmi îndesa cuşma cea bună a lui bunicu’, iar sub geacă înşira câteva pulovere pe trupu-mi viguros, înainte să o şterg pe uliţă pufăind aburi ca acceleratul de Suceava.

Nu pot să uit cum, într-o dimineaţă de Ajun, ca să scape de mine, a dibuit o cioată între lemnele de foc şi, cu o foaie mototolită de 25 de lei în buzunar, m-a expediat pachet la nea Vasluianu, tâmplarul satului, să-mi cioplească o capră. Omul a zâmbit, a meşterit unealta şi m-a trimis la colindat. Mi-a lăsat şi polul, numai să mă ştie fericit. Seara, când doar câinii mai lătrau pe uliţe, m-am adunat cu greu pe lângă sobă, roşu în obraji şi rebegit de frig.

Aproape 900 de lei am strâns în ziua aceea şi m-am simțit mai bogat ca niciodată. În taşca pe care o purtam aidoma unui ostaş, adunasem un braț de covrigi, mere şi nuci. Acasă, mă aşteptau colacii, sarmalele, borşul, răciturile şi cornulețe pufoase la care mama muncea cu zilele. Mă băgam sub plapumă, lângă păretarul care îmbrăca dinspre Nord, camera, şi adormeam ascultând şuieratul focului din sobă.

Iernile din Moldova au fost mereu aspre, omătul mai mare decât şi-ar închipui mulți de pe aici, iar eu – atât de mic, încât mă piteam după bunica atunci când veneau mascaţii cu ursul. Săreau gardul seara şi băteau toba în toate ligheanele şi gălețile din ogradă de căpiau şi câinele în lanţ. Ca să fiu și eu fudul de mascat ca ei, bunica îmi cususe un comanac fistichiu, numai să scape de gura mea. Doi ani l-am purtat, până când, într-o zi, un şoarece inspirat mi l-a dibuit prin pod.

M-am ţinut şi în ceata Jianului, iar într-o noapte, umblând cu Pluguşorul, mi-a îngheţat şi sufletul plimbând buhaiul pe uliţele satului.

Revoluţia m-a prins tot aici, călărind coasta dealului pe o sanie mai firavă decât mine şi chiuind în strada mare, unde îmi ciobeam oscioarele pe gheţuşul făcut de copii.

Dimineaţa, spărgeam gheaţa din găleata cu apă, toaleta era un concept în aer liber iar aerul îţi tăia respiraţia, dar iernile acelea liniştite cu miros de lemn de fag şi aburi de găteje mi-au rămas în suflet pentru totdeauna.

* Colinda mea de la 8 ani sună umpiculeţ altfel decât cele ştiute, dar m-a umplut de bani şi priviri curioase pe uliţele celui mai frumos loc din lume:

„Eu Chiriţă mă numesc,
Împăratul ţigănesc,
Io şi cu ţiganii mei,
Fac pe lume tot ce vrei,
Dintr-un crac de pantalon,
Noi facem un avion
Şi dintr-o cămaşă ruptă,
Noi facem o paraşută.
Aseară pe la opt,
Ne-am adunat într-un cort
Şi-mpreun’ am vorbit
Să facem un satelit
Şi în satelit, măi frate,
Să-l băgăm pe Stambulache,
Stambulache când ‘ajuns,
Mâna pe condei a pus
Şi a făcut o scrisoare
Să-i trimitem de mâncare
Că pân’ o ateriza,
Nu mai poate rezista.”

Iar dacă am uitat câteva versuri, nu pot să arunc vina decât pe cei aproape 30 de ani care s-au aşternut peste clipa aceea curată de iarnă.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: