Trăncănitul înfundat de fier şi lemn se scufundă în liniştea abisală din adâncul ogoarelor. Căruţa scârţâie lin, ca o vioară beteagă, netezind şi mai tare potecile paralele, apăsate în iarbă de trecerea carelor.
Seninul păleşte. Câte un “dieee boalăăă” se ridică de nicăieri în văzduh şi sparge astâmpărul vietăţilor doar ca să cadă la loc, învelit în tihna asfinţitului. Lumina chioară a serii înţeapă ochii şi ascunde liniile strâmbe din peisaj. Sub armistiţiul întunericului, ogorul şi-a găsit astâmpărul, uniform şi tăcut. Porumbul înalt, floarea orfană de soare, grâul neted, sfecla ghemuită și cartofii ciufuliți de gândacii de Colorado sunt toate spoite în negru nocturn. Încă o seară fierbinte se așterne peste praful stârnit de zbuciumul zilei.
Roata căruţei învârte clipele şi aduce noaptea în calea noastră. N-avem pe unde s-o ocolim, aşa că luăm bezna pieptiş. Marginea drumului e tot mai departe, ascunsă în tainele negurei. Orbecăim cu ochii animalului care asudă sleit în hamuri. Mă simt vinovat. M-aş da jos, dar o teamă gregară de necunoscutul care învăluie atelajul mă ţine sus, pe hulube. Vântur bezna cu picioarele, bâjbâind prin praful ridicat de roţi. Pielea mă ustură de la jegul stârnit de ţânţari şi răcoare. Mai rău o să fie când o să-l înmoi în lighenaşul roşu care m-aşteaptă pe prispă, dar până acolo mai am o pâine de mâncat. În faţă, o limbă galbenă fugăreşte asfaltul neted. Alta căruţă, de Mioveni, își goneşte cei 60 de telegari pe judeţeanul ca obrazul lunii de spart şi potricălit.
Staţia de autobuz, o colibă insalubră spoită în verde crud, se scurge pe lângă noi. E tot acolo, plină de buruieni şi rahat. În locul ei, aş fi crăpat de singurătate până acum. Sau de scârbă.
Am ieşit de pe ogoare, trecem şoseaua şi intrăm în sat. Potcoavele pocnesc în bitumul neted, preţ de câteva clipe măruntaiele mele îşi găsesc liniştea, după care intrăm iar pe drum colbuit. Mai e până ajunge asfaltul şi pe uliţele noastre. Între umeri, tărtăcuţa mea prinde din nou a se bălăngăni agale, în ritmul copitelor care smucesc căruța peste hârtoape.
Nea Sandu aprinde o ţigară şi taie bezna cu licuriciul de jar. Trage adânc, iar lumina îi scurmă întunericul de pe față. Parcă toată liniştea din lume s-a înghesuit aici, peste noi, în cel mai frumos loc din lume. L-aş întreba ceva despre vechea magazie din scânduri de la marginea satului, unde se colecta grâul, dar mi-e ruşine de asfinţitul ăsta perfect.
Iată-ne la căminul cultural. E pustiu, muzica, dansul şi scandalurile se ţin doar sâmbătă. Cotim la dreapta, printre ogrăzile amorțite şi simt în aer fuioarele dulci strecurate din oale. Mămăliguță, lapte fiert în ceaun, fasole prăjită cu usturoi, toate aromele lumii se împletesc în nările mele, iar eu plâng de foame încă de la ogor. Mirosul de mâncare învârtită pe sobă mă scutură din ţâţâni. Nu mai e mult. Încă vreo două ulițe şi ajungem. La crâşma lui unchiu’ Costică mă ridic în picioare, să văd cine bea îndărătul gardului. Nu-i loc să-mi cheltuiesc vremea p’aci, am ajuns prea târziu, deja i-a împrăştiat oboseala pe la cășile lor. Alături, la nașu’ Sile, un strop de lumină ne face cu ochiul. Clipeşte tocmai în spate, la bucătărioara de vară, acolo unde frământa plăcintele, tant’ Ileana. Urmează, la rând, casa lui nea Costea. Tanti Lenuța are o droaie de oi, le aud de aici cum se foiesc în bătătură. Nucul cel mare, pus de Tăica demult, înainte să-şi țină copiii în brațe, se apleacă greoi asupra noastră. Infinitul de frunze adânceşte bezna în ograda lui nea Gheorghe, alt frate de-al bunică-mii. Suntem aproape toţi la un loc, în mijlocul satului, doar nășelu’ Petrache s-a aşezat pe altă uliţă.
Ajungem pe podeţul din traverse de cale ferată care leagă strada mare de ulicioara noastră. Nu-mi pot închipui satul ăsta fără zestrea de la cefereu. Toţi au câte ceva prin ogradă, de la grinzi la tablă, cuie şi alte nimicuri. Cu biciu’n mână şi mahoarca în colţul gurii, nea Sandu se scurge ca o pisică de pe scândură şi deshamă iapa cu graba omului sătul de muncă. Zgomotul curelelor trântite în colb ciobeşte asfinţitul. În curte, păsările prind a se foi. Sar ca o pisică de pe marginea căruţei, mă îndrept de şale şi o iau, încet, spre bojdeuca mamei. E pe aceeaşi uliţă, patru case mai jos, dar pare mai departe când vii de pe ogoare, leșinat de foame şi oboseală.
Din întuneric, se iţeşte nucul bătrân de la marginea ogrăzii lui Sandu, dincolo de care noaptea se prelinge în şoaptă, dantela de internită, revărsată peste stucaturile casei lui nea Mitică Grigoraș, iar pe la jumatea drumului, un morman de prundiş scoate capul sub gardul lui tanti Ana, chiar lângă vechea cooperativă. Foamea şi ţânţarii îmi dau ghes. Becul chior din cerdac sclipeşte printre bolta de vie ridicată la porţile mari. E tot ce a mai rămas din glasul luminii, toate celelalte se scaldă în liniştea stinsă.
Vă las, am ajuns acasă. Hai noapte bună, și mâine-i o zi.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment