Ziua a patra – Chei de stânci, lacuri de ape și o cascadă duruitoare
Nu-s puțini cei care ajung în Bucovina fără să vadă Cheile Bicazului prin desișul mănăstirilor care le ațin calea între două mese împărătești. Dacă ajungeți până în Arboroasa, e de-a dreptul păcat să nu vă repeziți și până la hotarul de vest, spre Harghita, unde Moldova și Ardealul sunt legate prin cordonul ombilical de piatră al Cheilor Bicazului. Drumul trece și prin Piatra Neamț, unde găsim pohta ce mulți o pohtim – Domnului îi place lemnul.
Căutați cele trei biserici – Buna Vestire de la Schitul Draga (1787), biserica de lemn din Vânători (1774), Schimbarea la Față din Văleni (1538) și sinagoga din bârne (1766, cea mai veche din România), patru bijuterii care au răzbit focurile istoriei, dar și Curtea Domnească (sec. XV) cu celebrul Turn al lui Ștefan cel Mare, între zidurile căreia se înalță turlele bisericii de piatră Sf. Ioan Botezătorul, ctitorite de marele voievod.
Sub Pietricica se află și Muzeul Memorial Calistrat Hogaș, rapsodul văilor și munților patriei fiind fiul de seamă al urbei, iar dealul oferă unul dintre cele mai frumoase city view top-uri din țara noastră.
Anyway, dați bice cailor de fier și tăiați drumul ce șerpuiește pe umerii lacului de acumulare Bicaz, în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș. Vă veți minuna de arhitectura melodioasă a orășelului Bicaz, dar și de Barajul Izvorul Muntelui, cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României și al treilea dintre cele mai înalte din țara noastră, care unește cu un brâu de beton Muntele Gicovanu cu Obcina Horștei.
Înainte să descuiem pereții de stâncă ai cheilor, bem un cico și ne facem plinul de colesterol pe Lacul Izvorul Muntelui, care leagănă un debarcader cu parfum nouăzecist plus flota aferentă de ambarcațiuni făurite sub imnul tricolor și scăpate de furia vânzărilor din primii ani ai deșteptării capitaliste.
Peisajul este sublim, dar mâna omului a lucrat și aici strâmb și chivernisit, drumul de acces fiind o nesfârșită probă cu obstacole, la capătul căreia te rostogolești printr-un colț de pădure și cobori un parapet abrupt, ca la Plevna. Ghiftuiți, pornim iar pe drumul șerpuit prin masivul Hășmaș, spre ținutul Harghitei.
Cheile Bicazului au, practic, vreo opt kilometri lungime, printre zidurile de stâncă strecurându-se, chinuit, râul Bicaz și o limbă de asfalt. Spre finalul drumeției, Gâtul Iadului este porțiunea care apasă cel mai greu, ca impresie, pe turiștii veniți pentru prima oară în acest colț de rai.
La capătul drumului săpat în stâncă băltește Lacul Roșu, o oază de liniște și mititei care păzește intrarea în secuime cu fuioarele ridicate la cer de grătarele teraselor.
Mititeii sunt buni-buni, este și vodcă, este și bere, fete frumoase și grătaragii cumsecade, practic petreci ca în Centrul Vechi, vreo 500 de kilometri mai încolo, la granița dintre Transilvania și Moldova, într-un decor ales din cărțile cu povești.
Înainte să ridicați ancora, faceți câteva poze numai bune de FB și insta pe malul lacului, alături de cioatele ce înțeapă luciul apei – rămășițele pădurii înghițită de prăbușirea unui versant la cutremurul care a nășit facerea lacului. Zice-s-ar că sângele oamenilor și dobitoacelor ucise de sinistru dă culoarea apei, însă știința se încăpățânează să dea vina pe minereul de fier, omniprezent în zestrea muntelui.
Dacă sunteți fluturași de stâncă, la vreo șapte kilometri de Lacul Roșu, Via Astragalus se agață de versantul Cheilor Şugăului – Munticelu, cea mai lungă și modernă Via Ferrata din țară, cu un traseu conceput de Ticu Lăcătușu, cuceritorul Everestului. Urcarea vă duce pe vârful Turnul Mare, la 900 de metri deasupra mării, și o să vă dea aripi de șoim cu ocheadele zvârlite în hăul care se deschide abrupt la picioarele alpiniștilor de ocazie.
Cu D de la Durău și Duruitoarea
Ne întoarcem în Bucovina și apucăm calea Durăului, ca să înnoptăm în brațele Ceahlăului. Stațiunea este o bijuterie a turismului neaoș, prea mare, însă, pentru drumurile înguste care o nedreptățesc la împărțeala turiștilor din celelalte colțuri ale patriei.
În vecinătățile ei, fornăie și tropăie Cascada Duruitoarea, cea mai spectaculoasă din întreaga Moldovă, locul unde izvorul Fântâna Rece se prăvălește cale de 25 de metri peste Valea Pârâului Rupturii din Masivul Ceahlău. Aici, în umbra Vârfului Toaca, la hotelul cel mare, mi-am spart capul prima dată, acum vreo 35 de ani și încă vreo doi, peste, dar zău că nu-i port pică.
E o bucurie și un privilegiu să respiri aerul munților lui Ștefan cel Mare și Sfânt, iar dacă vă apucă dorul de rugăciune, mănăstirea Durău vă așteaptă cu porțile deschise și cu pereții impodobiți de marele pictor al melancoliilor amare, Nicolae Tonitza, unul dintre copiii talentați și curajoși ai Moldovei, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru vitejia arătată în Marele Război și dispărut înainte de vreme, departe de casa părintească, în București. Pictorul de geniu a folosit o tehnică nemaiîntâlnită în țară până atunci, pictând scenele biblice pe zidurile zugrăvite cu ceară fierbinte și lăsate peste iarnă să se așeze. Rezultatul este magnific, culorile plutind în transparența indusă de stratul de ceară.
Ne oprim aici, deocamdată, pentru o drumeție scurtă pe coclaurii Ceahlăului. Iar dacă vă lungiți cu o zi șederea, vă recomand un urcuș până pe Vârful Toaca, cu cele 500 de scări de fier care poartă drumețul pe culmea Arboroasei, la 1900 de metri deasupra mării, oriunde ar fi ea. Traseul pleacă din Stațiunea Durău, trece pe la cabanele Fântânele și Dochia, ajunge la Cascada Duruitoarea și ne aduce îndărăt în Durău.
Vremea e chiar mai aspră decât în restul Bucovinei, unde și așa te lovești de răcoare și ploaie când ți-e lumea mai dragă, așa că traseul nu e chiar pentru orișicine. Peisajul este năucitor, aerul rarefiat îți muncește plămânii, scările îți înșurubează echilibrul într-un vârtej de hiperbole cu stâncile și codrii seculari încremeniți la picioarele tale.
La întoarcere, o tochitură cu măliguță, caș, acrituri și o ulcică de vinișor vă vor trimite la culcare mai ceva decât carantina de noapte în vremurile grele de covid.
Mâine, pornim într-o ultimă aventură pe meleagurile Bucovinei, iar asta îmi umple sufletul de amărăciune chiar și acum, când sunt departe de locurile acelea magice unde amintirile mele se anină de cele mai frumoase trăiri iar eu mă simt, întotdeauna, acasă.
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
Be First to Comment