De ce cad petalele?

Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie

Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.

XX. De ce cad petalele?

Ţi-a trecut şi ultima zi. Îmi plimb privirea pe poteca prăfuită de nori şi ameţesc în beţia infinitului din care se preling aburi de soare. Cică te-ai dus acolo. Dar nu te găsesc, nici pe ceilalți, oricât aș scormoni printre stele. E frig aici, între cruci şi lumânări si bezna mi-a intrat în suflet. Caut să-l mai alin, fugărind o geană de fierbințeală prin ecoul albastru.

Lumina se întinde din creștetul cerului până jos, undeva departe, la tălpile-i de nisip spălate în apa mării.

Deşi mai mulţi, am rămas mai putini. Venim de nicăieri şi ne întoarcem la fel de goi şi speriaţi. Chiar şi asa, ne încăpățânăm să adunăm necontenit și să ardem pentru toate nimicurile, cheltuindu-ne putin cate putin, în fiecare zi.

În urma noastră, toate celelalte rămân inerte  şi se fărâmă sub apăsarea uitării care se prelinge prin odăi şi ogradă.

Pământul îşi ia înapoi ce-i al lui si nu ne uită pe niciunul.

Cum oare, când noi nu mai avem răbdare cu cei dinaintea noastră, să-i mai ceri timpului să aibă stăruinţă cu ei? Iar când nici măcar noi nu mai avem vreme de ai noştri, de unde să mai găsească timpul, timp pentru ei? Şi trec, pe nesimţite, din lumină la beznă, până când nu mai găseşti nimic la întâlnirea cea de pe urmă. Unde s-au dus? Sunt tot acolo, altfel decât i-am ştiut, ascunşi după nişte cifre înfipte pe-o cruce’n pământ.

„Măcar n-a suferit, maică”, se minte câte o bătrânică ce-şi aşteaptă rândul, cuminte, la poarta cimitirului. Ba da, îmi zic doar mie, i-a durut, măcar durerea noastră şi tot au suferit. Măcar că a fost ultima povară pe care au mai apucat s-o ia asupra lor, lăsându-ne datori vânduţi cu un morman de promisiuni smulse sub apăsarea sacrificiilor de-o viață.

E vremea lui dacă, a conjunctivului şi condiţionalului la trecutul perfect pentru prezentul nostru continuu şi trecător deopotrivă. În fiecare sfârșit de azi zâmbește un început ce-și poartă povara tristeții de mâine.

De data asta, lacrimile au gust de primăvară.

Norii clipesc lacrimi reci de ploaie în răstimpul agitat dintre zăduf si tremur.

Prierul îşi ninge petalele de cireş peste ruinele iernii, înşirând un curcubeu pământesc de-a lungul orizontului verde.

Păşesc cu grijă printre mormintele încă vii, să nu ascund sub talpă durerea florilor.

Par fericite, adunate grămadă la pieptul crud al primăverii.

Nu stiu ori poate doar nu vreau sa pot sa le înțeleg bucuria sfârșitului, deși mor la fel ca noi, lipite de pamant.  Stau și mă’ntreb.

Cum, oare, să ajungi la nori și să te încălzești la soare, când nu te poți ridica mai sus decât noroiul din strada înșirat pe tălpile trecătorilor?

In nerăspunsul fiecărei petale căzută din viață stă acelaşi răspuns care ineacă, in tacerea lui, egoismul oricaruia dintre noi, ceilalti.

Uscate de sete și de culori, îmi șoptesc, printre zâmbete, adevărul lor, al nostru și al fiecărei primăveri care-și leagă începuturile de bucuria sfârșitului:

„Nu spune că nu merită să mori pentru un răsărit de vară”.

– Când o să cresc să ajung sus, la fructe, tati?

– Când oi mai îmbătrâni eu.

– De ce?

– Altfel nu se poate.

– De ce?

– Pentru că așa a fost să fie de când lumea și pământul. Hai, termină de mâncat, odată. Uite, cad petalele, mâine-poimâine dau fructele și tu ești tot pitic.

Am rămas doar noi sub soare, mai orfani decât ieri şi mai tineri decât mâine, să aşteptăm răsăritul verii şi a celor ce vin doar ca să treacă în goana apusurilor.

Ne vedem dincolo.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: