La 1330, drumul armiei maghiare spre lumea cealaltă trecea prin Posada

Ne aflăm în anul Domnului cu numărul 1225, în decorul sălbatic la Munteniei. La cum arată drumurile patriei, ne-am putea afla la fel de bine și în 2018, dar acțiunea despre care vorbim se întâmplă în secolul al XIVl-ea. Cei doi protagoniști sunt Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei, și Basarab I, adică primul dintre Basarabi și la fel de primul domnitor al Țării Românești. Între ei, se întindeau Carpații, care, însă, îi cam înghesuiau pe amândoi.

De ce

Pentru că așa a fost și așa va fi mereu. Basarab I a mutat primul, ocupând Banatul de Severin. Doi ani mai târziu, valahul refuză să mai pătească tribut de vasalitate lui Carol, lovind de data asta nu doar pășunile regelui, nici supușii bănățeni, ci mai rău – orgoliul nemăsurat al suveranului.

De aici până la război a mai fost doar un pas, adică vreo trei ani într-o epocă fără avioane, tancuri, infrastructură și altele asemenea, care, cel puțin nouă, ne lipsesc chiar și azi.

Unde

Unde s-a întâmplat scandalul, nu putem ști exact, chiar dacă orice istoric cu diplomă google știe cu mare precizie că zeii dacilor migrau în anotimpul rece în Egiptul cel cald, unde au inventat piramidele, roata și apa caldă. “Se mai știe” și că de acolo se întorceau prin tunelul din Bucegi, traversând miezul pământului în fix 80 de zile sau, alternativ, Oceanul Pacific în submarinul lui Nemo. Care Nemo era și ăla dac și a descoperit America înainte să o găsească amerindienii. Și că lupii cu care a dansat Kevin Costner pentru șapte Oscaruri erau, de fapt, lupi dacici.

Ce nu știe dacopatul standard cultivat pe Facebook și nici n-ar prea vrea să audă este faptul că, o mie de ani mai târziu, urmașii măreților daci și ai lui Traian trăiau în bordeie insalubre, vânau șobolani cu arcul și nu se împăcau prea bine cu obiceiul scrisului și cititului. Altfel, toate bune și frumoase în Țara Românească, doar că, la capitolul “Evul Mediu timpuriu”, jumătate din cartea de istorie e strânsă din ce au notat alții despre noi (Cronica pictată de la Viena, Chronica Hungarorum sau analele lui Jan Dlugosz) și cârpită cu bănuieli ale unor istorici mai bănuitori de felul lor.

Așadar, lupta se prea poate să se fi dat pe Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran ori pe Valea Prahovei. Toate locurile acestea sunt la fel de primitoare ca acum 700 de ani și traversarea lor la fel de anevoioasă. Cel puțin, pe Valea Prahovei dăm aceeași bătălie în fiece weekend, când ne călcăm în picioare să ieșim la liman. Nici pe cealaltă cărare feudală, denumită generic Valea Oltului, nu e mai bine și, în genere, pe niciunde în țara asta de ctitori de poteci.

Când

Ne întoarcem în 1330, când regele Ungariei și-a adunat armata și a pornit la război. 8000 dintre cavalerii săi bântuiau prin Polonia, unde teutonii încă mai dădeau din coate să-și facăun rost în istorie, dar Carol tot a găsit vreo 30 de mii de inconștienți dispuși să-și riște traiul elegant din palatele regatului pentru glorie și măriri într-un colț mic și deloc glorios al continentului.

Era septembrie deja, cam târzior să te pornești la drum prin estul Europei, dar se vede treaba că Măria Sa Carol avea haine groase și nu se temea de primejdie.

Campania a început bine, ungurii recucerind Severinul și arzând Curtea de Argeș cu toate acareturile sale domnești. De aici, treaba s-a complicat.

Odată cu bruma, în rândurile oștirii maghiare se instală, comod, foamea, acest tovarăș de drumeție pe care încă îl veți mai găsi în vagoanele CFR, unde știi într-o oarecare măsură când te urci dar habar n-ai când vei reuși să cobori la destinație. Ungurii au numărat cu îngrijorare și preocupare zilele în care bătuseră drumul la venire, s-au scobit de mâncări prin desagi și le-a dat cu minus pentru retur.

Basarab era de negăsit, ploaia rece muiase spiritul cavalerilor, merindele se terminau iar Oltenia era … la fel de ofertantă cum o știm și azi. Cântărind argumentele locului, Carol a făcut la fel ca și alți cuceritori veniți în ospeție pe la noi – și-a băgat picioarele în scări și a dat pinteni calului. Ceata de cavaleri s-a încolonat ca un șarpe metalic și a pornit înapoi spre casă, căci frigul îi pișca tot mai obraznic la orgoliu iar tablele de pe ei nu țineau de cald.

Foamea și lehamitea înfrânseseră din nou, dar de data asta țara avea și plămân și coloană, în persoana lui Basarab Vodă, care ținea musai să aibă ultimul cuvânt.

Cum

Basarab a cumpănit veștile care veneau din teritoriu cu viteza celor mai sprinteni dintre țăranii săi, a luat o hartă și a pus degetul pe o râpă oribilă care se căsca pe drumul de Timișoara. Lipsindu-i fierul și niște mii de oșteni de meserie, acolo avea să izbească dușmanul cu pietre și ce aveau să le mai cadă în mâini vitejilor săi plugari.

Ca Moise în fața apelor, și-a împrăștiat oastea de strânsură de-o parte și de cealaltă a trecătorii și a rânduit țăranii cu privirea în jos. După ce ungurimea s-a îngrămădit în râpă, valahii au ieșit la lumină și au prăvălit peste ei piatră, fier și altele asemenea. Planul era ca tot ce-i pica românului în mână, să-i cadă, mai apoi, ungurului în cap. Așa că s-au rostogolit bolovanii în capul inamicilor ca pe Transfăgărășan, în extrasezon. După o întrecere care s-a întins vreme de trei zile, izbânda s-a decis după numărul de pietroaie, care a fost vizibil mai mare decât cel al cavalerilor maghiari.

Epilog

În posadă au intrat vreo 30 de mii de unguri, dar de ieșit, au mai ieșit doar niște sute. Printre ei, regele însuși, care îmbrăcase straie de oștean suficient de mărunt cât să se strecoare printre ochiurile plasei lui Basarab. A reușit să scape, dar cavalerii lui au rămas pe fundul trecătorii, împreună cu ceva boierime de soi, printre care Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui.

Voievodatul Țării Românești s-a născut acolo, peste mormanul de fiare și trupuri lăsate de unguri pe fundul posadei. Carol Robert de Anjou a mai domnit 12 ani și a ridicat regatul la rang de mare putere pe continent. De partea astalaltă, Basarab I s-a așezat mai comod pe tronul Valahiei, a rânduit o formațiune statală din buruienile și râpele locului și a continuat să se întindă cu hotarul pe unde a găsit vorbindu-se limba supușilor săi. Povestea Țării Românești a fost scrisă mai departe, când cu litere mai mici, când cu altele, la fel de mari, la Rovine sau Călugăreni.

PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe: