Anii mei @ cel_mai_frumos_loc_din_lume. Altfel de amintiri, dintr-o altă copilărie
Pentru că viaţa nu e un vis colorat în alb, negru şi roz – e o poveste care se întâmplă acolo unde o trăieşti. Restul…e rest. Cine-l vrea, să-l păstreze. N-o să se îmbogăţească.
2. Lung mai e drumul către cel mai frumos loc din lume (partea a II-a) – Acţiunea autobuzul
Autogara Paşcani, un loc cu verdeaţă unde autobuzele nu mor niciodată
Dincolo de gară, peste drum, ascunsă într-un crâng de sălcii bătrâne, ghicesc autogara, după duhoarea de ulei, motorină şi noxe care îneacă împrejurimile. Câteva autobuze bătrâne îşi odihnesc şuruburile la umbra copacilor. Galbene şi rotunjoare ca nişte dovleci uriaşi, rablele astea leagă toate satele şi cătunele înşirate de-a lungul şoselei cârpite cu smoală şi pietricele, de la Paşcani până la Fălticeni.
În jurul lor, omenii se calcă în picioare ca la pomană. Ăştia-s mai puternici decât târgoveţii din Gara de Nord, aşa că mă ţin zdravăn de mama şi aştept să treacă primejdia.
La autobuz, ca la război
Nu trece mult şi, la un semn ascuns ochiului neavizat, mulţimea ameţită de soarele fierbinte începe să se împingă spre maşină. Un sistem aspru, pus la punct în zeci de ani de navetă, aşează bărbatul în dreptul scării, cu mâna înfiptă zdravăn în bara de la uşă. Ca un şef de turmă, omul ţine mulţimea la distanţă, în vreme ce familionul îi pătrunde în autocar, pe sub braţul de fier. Apoi, iute ca o vulpe, masculul alfa trage o piruetă şi o zbugheşte după ei, lăsând locul de la urcare altui voinic.
Sunt prea firav, iar mama prea bătrână ca să apucăm un loc, aşa că mă aşez cuminte pe o treaptă, cu spinarea lipită de uşă.
Pornim. Măgăoaia pufneşte şi geme greu, şchiopătând printre dealuri. Pute a sudoare, a nespălat şi a naftalină. Printr-o spărtură în podea, valuri de fum fierbinte se scurg dinspre motor, aruncându-mă într-o plăcută stare de ameţeală.
Valea Seacă îşi cheamă fiii la prima oprire. Gospodarii cei voinici şi puţini la minte care s-au proţăpit pe locurile de la geam îşi amintesc că tre’ să coboare primii. Se refac dispozitivele, iar capetele seci de familie răstoarnă tot ce prind în cale, precum plugul la arie.
Treaba se repetă la Conţeşti, iar oamenii se răresc ca la război, încât rămânem tot atâţia cât scrie pe plăcuţa de sus că poate duce maşina. După atâta îmbrânceală, îmi pare aproape nefiresc să văd lumina soarelui pe geam. Nuci mari, cărnoşi, mă privesc de pe marginea drumului. N-apuc să-mi trag sufletul, că vizitiul de la volan urlă din toţi plămânii: „Buuursuuuc!”.
„Deaaaal”, strig din colţul meu, înghiontind-o pe mama.
Cu ultimele puteri, îmi iau rucsacul şi o zbughesc pe scări, într-un nor dulce de fum şi praf. În spatele meu, mama se luptă cu paporniţele, legănându-se ca o pendulă. Am biruit cefereul, am răzbit autobuzul, doar ultimul kilometru îl dăm gata pe jos, pe drumul prăfuit dinspre şosea.
Nimic nu mai contează: oboseala a trecut ca un vis urît, picioarele nu mă mai dor, foamea s-a risipit, parcă şi soarele străluceşte mai tare. Ei bine, da! Am ajuns în cel mai frumos loc din lume.
De pe ogoare, din ogrăzi şi din strada mare miroase a vară, a pământ colbuit, a iarbă şi animale. Miroase şi azi la fel, numai să te învredniceşti să te smulgi, măcar o clipă, din braţele maşinii şi să-i risipeşti aroma de aer condiţionat în praful uscat de pe uliţă. Oricare uliţă. Drumuri line vă doresc!
PS: sharing is caring, aşa că vă las la butoane, ca să puteţi da mai departe:
[…] Lung mai e drumul către cel mai frumos loc din lume (II) – Acţiunea autobuzul […]